Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘credinţă’

Hotararea CEDO (rezumat) o puteti citi pe Juridice.ro

Titlul – Expunerea crucii sau a altor simboluri religioase in scolile publice. Incalcare. CEDO, 30814/06, Lautsi vs. Italia

Mai jos, puteti citi comentariul meu pe marginea acestei hotarari.

Am predat, ca profesor de religie, inca din primii ani, cand desfasuram orele sambata. In acea perioada, veneau la orele de religie doar copiii ai caror parinti au semnat o adeziune in acest sens.
Treptat, pentru ca tot mai multi parinti si copii doreau sa participe la ore, am introdus si in cursul saptamanii (la inceputul sau sfarsitul orelor) ora de religie. Aceasta solutie a fost adoptata pentru a permite celorlalti elevi sa vina mai tarziu sau sa plece mai devreme, in functie de orar.
In momentul in care a fost introdusa ora de religie ca obligatorie, au fost si optiuni de a nu participa la ora. In acele situatii, trebuie sa recunoastem, uneori, acesti elevi erau nevoiti sa desfasoare o alta activitate, supravegheati de un alt cadru didactic. Au fost si situatii in care ca mi s-a cerut, de catre parinti, sa permit copilului sa ramana in clasa, pe parcursul orelor de religie.

Copil inchinandu-se

Trebuie sa marturisesc faptul ca m-am folosit de acest prilej, cu acordul parintilor, pentru a arata elevilor mei ca oamenii pot fi diferiti, ca sunt liberi sa gandeasca si sa faca orice alegere o considera potrivita la un moment dat, ca Dumnezeu Insusi ne-a inzestrat cu libertatea de a alege (in tot ceea ce ne priveste) si astfel copiii au invatat ca trebuie sa fie toleranti unii cu ceilalti, tocmai in virtutea liberului arbitru.
Faptul ca exista posibilitatea de a fi influentati de manifestarile celorlalti copii (prin numar, prin modul de manifestare, tocmai pentru ca sunt majoritari), influenta fiind una involuntara (altfel am vorbi de prozelitism care nu e vazut bine nici de Biserica), poate fi adevarat iar un parinte care nu tocmai acest lucru nu doreste, poate simti o presiune in acest sens.
In ceea ce priveste icoanele si alte simboluri religioase, am sa va relatez cazul meu concret. Copiii au fost cei care au avut initiativa. Mai intai au adus ce aveau pe acasa si mai apoi, au strans bani si am creat un „cabinet” al scolii, intr-una din clasele in care toti copiii erau crestin ortodocsi.
In celelalte clase, au aparut icoane puse fie cu acordul parintilor fie chiar de catre parinti. Acest lucru s-a petrecut treptat.
Au fost si sali de clasa unde nu a existat nici o icoana sau alte simboluri considerate a fi religioase. Am fost si metodist pe sector (sectorul 5 al capitalei) si am avut posibilitatea sa merg in multe scoli din sector. Nu s-a intamplat ca cineva sa fac reclamatii in acest sens si aceasta deoarece icoanele si celelalte simboluri religioase nu au fost impuse.
Faptul ca noi, profesorii de religie, ne-am fi dorit sa vedem cate o icoana in fiecare clasa, este adevarat, dar noi personal nu ne-am fi permis (nici pecuniar vorbind) acest lucru.
Astfel, nu cred ca am incalcat libertatea nici unui copil sau parinte care nu a dorit sa fie influentat in nici un fel de ceea ce se petrecea la orele de religie sau de simbolurile religioase afisate.

Sf. Cruce

Nu contest faptul ca exista posibilitatea ca anumiti profesori de religie, mai zelosi, au facut oarece presiuni pentru afisarea unor icoane sau altor simboluri religioase, insa, in opinia mea, acele atitudini trebuiesc a fi corectate. Au fost si cazuri in care anumiti profesori au fost chiar sanctionati prin retragerea binecuvantarii si astfel nu au mai putut desfasura activitati didactice.
In momentul de fata, in Romania, nu cunosc sa existe o norma care sa impuna scolilor (publice) sa afiseze simboluri religioase, asa cum nu cred sa existe vreuna care sa interzica afisarea acestora.
Nici un astfel de tip de reglementare, care sa impuna expres o conduita sau alta n-ar trebui sa existe, prin insusi faptul ca, intr-un fel sau altul, se va genera o discriminare.
De ce ar trebui sa existe o norma care sa interzica afisarea unor icoane intr-o sala de curs in care (asa cum functioneaza la noi invatamantul) isi desfasoara activitatea copiii apartinatori unei singure confesiuni? Desigur ca pentru salile in care isi desfasoara activitatea didactica elevi de diferite cofesiuni, o astfel de norma ar fi utila.
Ca atare, pentru Romania, in spiritul respectarii libertatii celorlalti, trebuie sa existe o reglementare nuantata. De fapt, ce politician si-ar asuma un act normativ prin care sa interzica afisarea simbolurilor religioase? Mai mult decat atat, de ce trebuie sa fim atat de radicali in conditiile in care peste 90% (cel putin declarativ) ne declaram crestini ortodocsi?
Cred ca solutia, pentru noi, ar fi una in care icoanele pot fi afisate in salile de curs cu acordul unanim al celor ce-si desfasoara activitatile scolare acolo, clasa, sala fiind un spatiu mult mai restrans si astfel, cei ce nu doresc a fi influentati in vreun fel de de aceste simboluri sa nu le vada.
Ceea ce ar putea impune o astfel de lege este tocmai interzicerea afisarii icoanelor sau altor simboluri religioase pe holurile scolilor (vorbim doar de cele publice), in secretariate, cabinete ale directorilor, cancelarii, sali de sport si alte asemenea spatii. Din categoria acestor sali fac parte si cele in care se desfasoara anumite activitati (precum cele de laborator: chimie, biologie) pentru care clasele de elevi se succed.
O alta solutie, ar fi aceea de a se permite infiintarea cabinetelor de religie unde elevii pot invata si se pot manifesta liber.
Probabil ca printre cei ce vor avea rabdare sa parcurga intreg comentariul meu vor fi si persoane care vad altfel lucrurile. Este dreptul fiecaruia. Insa, ceea ce trebuie sa avem in vedere este tocmai faptul ca libertatea fiecaruia dintre noi se termina acolo unde incepe libertatea celuilalt.
Totodata, nu trebuie sa uitam ca societatea romaneasca are nevoie de tineri care sa se raporteze la valori morale ridicate. Cum putem face asta daca excludem din spatiul public pana si simbolurile care ne definesc pe noi ca natiune?
Din pacate, in discutiile aprinse ce au facut obiectul acestor dezbateri incinse din ultimii ani, Biserica nu si-a ales reprezentantii cei mai potriviti pentru a aborda aceste teme publice, care ating puncte foarte sensibile pentru societatea romaneasca, dupa atatia ani de privatiuni.

Read Full Post »

Am citit azi dimineaţă un articol privitor la una din poveţele părintelui Arsenie scris de http://viatalatara.wordpress.com/2009/06/21/parintele-arsenie/.

Cea mai mare poruncă dată nouă de Iisus este să iubim. Indiferent când, cum şi pe cine. Prin iubire sufletul omului începe să se preocupe şi de cele spirituale.

Prin iubirea de părinţi, mai apoi de fraţi şi ceva mai târziu a unui prieten, ajungem să conştietizăm bucuriile comuniunii în iubire cu o altă persoană. Treptat, ne dorim mai mult.

Dar pentru a-L iubi pe Hristos (pe care nu-l vedem dar de a cărui prezenţă suntem conştienţi) trebuie să-i iubim pe semenii noştri. Sarcină grea! În contextul societăţii în care trăim, în condiţiile în care pe fiecare dintre noi nu ne interesează decât binele propriu şi de ceilalţi nu ne pasă. Mai mult decât atât, căutăm binele pentru noi în detrimentul celorlalţi!

Dar, cum spunea părintele Stăniloaie, pentru a ne cunoaşte propria valoare şi prin aceasta şi pe a semenilor noştri este nevoie să fim smeriţi. Cel mândru nu poate vedea valoarea semenilor săi şi, în fond, nu vede nici taina sa ca om.
Prin smerenie ajungem la conştiinţa propriei mărginiri şi totodată conştientizăm setea de nemărginire pe care nu o cunoscusem înainte.
Iubind o altă persoană, ne depăşim mărginirea prin comuniunea cu ea. Abia acum, treptat, ajungem să constatăm existenţa divină din noi.
“Iubirea mea pentru altul se întâlneşte în jertfa pentru el cu iubirea lui Dumnezeu, sau se hrăneşte din iubirea Lui, care mă iubeşte şi pe mine când iubesc pe cel iubit de El.”(Pr. D. Stăniloaie – Studii de teologie dogmatică ortodoxă – Craiova, 1991).

Iată de ce este mai presus iubirea. Iubirea faţă de semeni, faţă de oameni care au aceeaşi origine cu tine, care poartă acelaşi chip al lui Dumnezeu, pe care îl purtăm fiecare dintre noi, ne ajută să ajungem să-L iubim şi pe El. Dacă nu vom fi capabili să-i iubim pe oamenii de lângă noi pe care îi putem cunoaşte mai uşor, cum vom fi capabili să-L iubim pe Dumnezeu care ni se face cunoscut nouă prin ceilalţi?

Iată calea prin care putem ajunge să fim fericiţi cu adevărat.

Când iubim şi constatăm că suntem iubiţi ne simţim cu adevărat împliniţi ca oameni. Ce alt sentiment este mai înălţător decât iubirea? Ce face pe om mai fericit, mai încrezător în forţele proprii decât atunci când primeşte recunoaşterea celuilalt, decât atunci când comunică cu ceilalţi?

Cu toţii căutăm fericirea.

Iată o „reţetă”: smerenia.

Prin smerenie, ne recunoaştem propriile noastre limite şi astfel vom fi mai îngăduitori cu ceilalţi. Mai toleranţi cu cei care  nu au avut posibilitatea să ajungă la un anumit nivel de înţelegere, de maturitate sau cultură care poate ne-au ajutat pe unii dintre noi. Ceea ce vreu să spun, cu alte cuvinte, este dat de faptul că poate cei pe care nouă ne este greu să-i iubim pentru că nu sunt ca noi au fost mai puţin norocoşi şi nu au avut parte poate de căldura sufletească a unei familii, poate nu au avut parte de iubirea călăuzitoare a unei mame, poate nu au avut şansele noastre de cunoaştere. Mai mult decât atât, fiecare are rostul său pe lume. Poate că rostul celor ce au descoperit binefacerile iubirii este tocmai ca ei să împărtăşescă şi celorlalţi care sunt aceste binefaceri.

De multe ori, trebuie să înţelegem, suntem produsul generaţiilor anterioare.

Cum aş înţelege eu spusa părinţilor bisericeşti: „păcatele părinţilor se răsfrâng asupra copiilor”?

Astfel: Dumnezeu ne-a înzestrat cu libertatea de a alege binele dar purtăm în noi povara (gena) părinţilor noştri şi a părinţilor părinţilor noştri, purtăm povara înclinaţiilor spre bine sau nu şi  în funcţie de tulpinile din care ne tragem. De aceea poate, unii dintre noi au mai mult de muncit pentru a ajunge pe calea fericirii.

Mai mult decât atât. Dacă recunoaştem că avem o anumită valoare, de asemenea nu este în întregime meritul nostru. Pe lângă moştenirea dată de părinţi şi generaţiile lor anterioare, Mai purtăm şi anumite daruri de la Dumnezeu. Unii mai multe, alţii mai puţine; unii reuşesc să şi le descopere, alţii le caută o viaţă întreagă pentru a le descoperi. N-a lăsat Dumnezeu pe nimeni fără cel puţin un dar, fără un rost pe lume.

Atunci, cu ce suntem noi mai presus decât ceilalţi?

Cred că cu această întrebare ar trebui să ne începem fiecare examenul lăuntric pentru a avea rezultate benefice.

Iată de ce cred eu că spune părintele Arsenie că mai întâi vom fi întrebaţi de iubire.

Read Full Post »

După cum şi titlul blogului o arată, mi-am propus să abordez aici temele religioase şi cele de asistenţă socială (asistenţa religioasă este şi ea un mod de manifestare a iubirii faţă de semeni sau cel puţin aşa ar trebui să fie).

De asemenea, o pagină doresc să o dedic părinţilor care (ca şi mine) au depus eforturi deosebite pentru a-şi ajuta copilul să capete anumite deprinderi. Acest lucru ar putea însemna chiar şi un schimb de experienţă cu părinţi care au găsit metode eficiente în educarea copiilor lor şi doresc să le împărtăşească şi altora.

Dacă aveţi ceva propuneri privind atât teme pentru cei mici cât şi pentru cei mari, vă aştept să le faceţi.
Pe curând. Să scap de sesiune!

Read Full Post »