Am citit azi dimineaţă un articol privitor la una din poveţele părintelui Arsenie scris de http://viatalatara.wordpress.com/2009/06/21/parintele-arsenie/.
Cea mai mare poruncă dată nouă de Iisus este să iubim. Indiferent când, cum şi pe cine. Prin iubire sufletul omului începe să se preocupe şi de cele spirituale.
Prin iubirea de părinţi, mai apoi de fraţi şi ceva mai târziu a unui prieten, ajungem să conştietizăm bucuriile comuniunii în iubire cu o altă persoană. Treptat, ne dorim mai mult.
Dar pentru a-L iubi pe Hristos (pe care nu-l vedem dar de a cărui prezenţă suntem conştienţi) trebuie să-i iubim pe semenii noştri. Sarcină grea! În contextul societăţii în care trăim, în condiţiile în care pe fiecare dintre noi nu ne interesează decât binele propriu şi de ceilalţi nu ne pasă. Mai mult decât atât, căutăm binele pentru noi în detrimentul celorlalţi!
Dar, cum spunea părintele Stăniloaie, pentru a ne cunoaşte propria valoare şi prin aceasta şi pe a semenilor noştri este nevoie să fim smeriţi. Cel mândru nu poate vedea valoarea semenilor săi şi, în fond, nu vede nici taina sa ca om.
Prin smerenie ajungem la conştiinţa propriei mărginiri şi totodată conştientizăm setea de nemărginire pe care nu o cunoscusem înainte.
Iubind o altă persoană, ne depăşim mărginirea prin comuniunea cu ea. Abia acum, treptat, ajungem să constatăm existenţa divină din noi.
“Iubirea mea pentru altul se întâlneşte în jertfa pentru el cu iubirea lui Dumnezeu, sau se hrăneşte din iubirea Lui, care mă iubeşte şi pe mine când iubesc pe cel iubit de El.”(Pr. D. Stăniloaie – Studii de teologie dogmatică ortodoxă – Craiova, 1991).
Iată de ce este mai presus iubirea. Iubirea faţă de semeni, faţă de oameni care au aceeaşi origine cu tine, care poartă acelaşi chip al lui Dumnezeu, pe care îl purtăm fiecare dintre noi, ne ajută să ajungem să-L iubim şi pe El. Dacă nu vom fi capabili să-i iubim pe oamenii de lângă noi pe care îi putem cunoaşte mai uşor, cum vom fi capabili să-L iubim pe Dumnezeu care ni se face cunoscut nouă prin ceilalţi?
Iată calea prin care putem ajunge să fim fericiţi cu adevărat.
Când iubim şi constatăm că suntem iubiţi ne simţim cu adevărat împliniţi ca oameni. Ce alt sentiment este mai înălţător decât iubirea? Ce face pe om mai fericit, mai încrezător în forţele proprii decât atunci când primeşte recunoaşterea celuilalt, decât atunci când comunică cu ceilalţi?
Cu toţii căutăm fericirea.
Iată o “reţetă”: smerenia.
Prin smerenie, ne recunoaştem propriile noastre limite şi astfel vom fi mai îngăduitori cu ceilalţi. Mai toleranţi cu cei care nu au avut posibilitatea să ajungă la un anumit nivel de înţelegere, de maturitate sau cultură care poate ne-au ajutat pe unii dintre noi. Ceea ce vreu să spun, cu alte cuvinte, este dat de faptul că poate cei pe care nouă ne este greu să-i iubim pentru că nu sunt ca noi au fost mai puţin norocoşi şi nu au avut parte poate de căldura sufletească a unei familii, poate nu au avut parte de iubirea călăuzitoare a unei mame, poate nu au avut şansele noastre de cunoaştere. Mai mult decât atât, fiecare are rostul său pe lume. Poate că rostul celor ce au descoperit binefacerile iubirii este tocmai ca ei să împărtăşescă şi celorlalţi care sunt aceste binefaceri.
De multe ori, trebuie să înţelegem, suntem produsul generaţiilor anterioare.
Cum aş înţelege eu spusa părinţilor bisericeşti: “păcatele părinţilor se răsfrâng asupra copiilor”?
Astfel: Dumnezeu ne-a înzestrat cu libertatea de a alege binele dar purtăm în noi povara (gena) părinţilor noştri şi a părinţilor părinţilor noştri, purtăm povara înclinaţiilor spre bine sau nu şi în funcţie de tulpinile din care ne tragem. De aceea poate, unii dintre noi au mai mult de muncit pentru a ajunge pe calea fericirii.
Mai mult decât atât. Dacă recunoaştem că avem o anumită valoare, de asemenea nu este în întregime meritul nostru. Pe lângă moştenirea dată de părinţi şi generaţiile lor anterioare, Mai purtăm şi anumite daruri de la Dumnezeu. Unii mai multe, alţii mai puţine; unii reuşesc să şi le descopere, alţii le caută o viaţă întreagă pentru a le descoperi. N-a lăsat Dumnezeu pe nimeni fără cel puţin un dar, fără un rost pe lume.
Atunci, cu ce suntem noi mai presus decât ceilalţi?
Cred că cu această întrebare ar trebui să ne începem fiecare examenul lăuntric pentru a avea rezultate benefice.
Iată de ce cred eu că spune părintele Arsenie că mai întâi vom fi întrebaţi de iubire.
